O perioadă confuză

Vara asta mi-am refăcut legăturile cu o veche prietenă, rămânând profund surprinsă că prietenia noastră a rămas la fel de sinceră și sigură. Am descoperit o nouă latură și noi preferințe la prietena mea. Oamenii mă fac să devin curioasă, și de ce să mint? m-am axat mult pe toate detaliile ce țineau de ea și am descoperit că nu poate avea secrete față de mine, iar noua ei înfățișare emoșională m-a atras. Am vorbit despre muzică, ne-am potrivit. Am vorbit planuri de viitor, ne-am potrivit. Ănsă am ajuns la subiectul care ține de credință și am clacat, pentru că la momentul respectiv credeam în Dumnezeu..nu zic că acum nu cred, doar că am dreptul să am dubii ăn legătură cu asta, iar dubiile astea au apărut în urma timpului petrecut cu prietena mea. Într-un fel m-a convins, de fapt convins e un cuvînt cam mare, mi-a deschis puțin capul. Eram ceva de genu' : fac lucruri bune și aștept să fiu ajutată de cineva într-o situație disperată,dar dacă nu Dumnezeu nu mă va uita, mă va recompensa mai tîrziu...și tîrziul ăsta a durat mult, mult...Cu toate astea nu pot scăpa de replici precum: "O', doamne!'' sau ''God, please'' care recunosc au intrat în reflex.
Am vorbit despre aventurile ei de la liceu. Îmi povestea de o tipă cu care a avut o relație scurtă, dar ea nefiind genul care să se exteriorizeze, a fost surprinsă să reacționeze la despărțirea dintre ea și tipa asta. ''Băi, am plîns, dar nu în fața ei''. Prietena mea e o tipă rece din fire, dar o foarte bună sfătuitoare și e tipul de om pe care te poți baza.
Într-una din seri, ceva friguț afară mi-a zis că e o influență proastă  pentru mine, în glumă evident, și ne-am aprins și ultima țigară din pachet și o priveam în întuneric și m-ai că aș fi sărutat-o. Bine aș fi sărutat-o și în clasa a 8-a, dar pe atunci nu știam de preferințele ei sexuale. De ceva timp, recurg la Anxiar, referitor la unele probleme de acasă, iar într-o noapte am luat o supradoză și efectiv mi-am pierdut cunoștința, urmînd să mă dau la cea mai bună prietenă a mea despre care am vorbit pînă acum. Nu poate să mă scoată din friend-zone, lucru care nu m-a făcut să renunț, insă am văzut ca lucrurile încep să devină reci și am lăsat-o mai moale. Relația noastră decurge normal, o dată ce am renunțat la a-a mai face avansuri. Am descoperit că îmi e foarte bună prietenă, mai ales că fac glume cum că mi-ar place maică-sa și de-acum poate să-mi spună tată, iar ea ba mai mult îmi întreține glumele.

Nu fi dușmanul tău!

                        Ei bine, a venit și în ziua în care am ajuns să regret multe lucruri făcute, dar mai ales gândite. Pentru că toate acțiunile noatre au urmări și consecințe. Hmm...de-a lungul vieții mele, majoritatea deciziilor au fost prost gândite, prost analizate și mă refer la faptul că primul cuvânt venit în minte îl aruncam fără a mai gândi, ceea ce mi-a declanșat  un nou "stil" și acela de a acorda mai mult timp gândirii(supragândirii de fapt), iar timpul alocat comunicării cu prietenii rămânând foarte puțin. În timpul unei conversații deveneam atentă la orice gest, la orice dereglare a intonației și la felul cum persoana respectivă schimba subiectul. La sfârșitul zilei sau în orice moment de liniște mintea mea se oprea și analiza tot ce s-a întâmplat în timpul acelei conversații, devenind uneori paranoică. Apoi veneau întrebările: "Oare de ce a dat ochii peste cap? Posibil să mă fi crezut penibilă? Și oare atunci când a spus că ține la mine, să se fi prefăcut? Dar de ce să se prefacă, având în vedere cât m-a ajutat până acum?" De la paranoia la anxietate un singur pas, iar de la anxietate la obsesie și depresie încă unul. Amsuferit ceva timp de depresie, nu sunt mândră, eram demnă de milă. Ba chiar uneori îmi plângeam și eu de milă. Acest stil adoptat m-a condus la obsesie. Obsesia pentru o persoană anume. Nu contează cine este persoana asta, tot ce contează este că am învățat să mă ajut singură. Să mă motivez, să mă încurajez și să pot trece peste. Bine, nu doar singură...am avut nevoie și de prieteni și de familie și de: "Vrei să ajungi la un sanatoriu?!" Mi-am dat seama că în goana mea demențială de a deține controlul asupra acestei persoane nu eram fericită. Am acceptat ideea că nu-mi place să fiu nefericită și că vreau să schimb ceva. Nu știu nimic mai important pentru succesul proriu decât faptul că trebuie să ajungi să fii stăpânul minții tale. Când am înțeles că mintea face ce vrea cu mine- și că asta e numai o metaforă- atunci m-am trezit și am spus STOP!

Schimbare

                            Profitând de această perioadă de meditație, am găsit răspunsul pe care îl căutam de ceva timp încoace la întrebarea: De ce am rămas cu așa puțini prieteni? Păi e simplu, doar că mi-am dat seama mai "greuț" sau poate n-am vrut să admit asta până acum. Creștem, ne schimbăm preferințele, rutina și felul de a gândi printre multe alte transformări suportate de o ființă umană. Poate că am diminuat intensitatea unor prietenii pentru că pur și simplu nu mă mai regăseam în cercurile inutile. Dar ăsta este doar unul dintre motive, iar cel mai sincer ar fi că involuntar îmi conservam majoritatea timpului petrecându-l cu mine, încercând să mă-nțeleg și ajungând la concluzia că în tot acest timp, EU îmi sunt cel mai bun prieten. Cel mai probabil este că am avut nevoie de schimbările acestea, care nu au venit peste noapte, ci treptat. Însă nu regret, pentru că cel mai bun prieten are rolul de a te face să te simți bine, de a-ți oferi încredere și ajutor și de a te ajuta să treci peste momente proaste, zilnic! Astfel, cel mai bun prieten mi-a deschis ochii și mi-a arătat cât de specială sunt, în felul în care sunt. :)